Blog

Atunci când lumea a devenit simţire

Atunci când lumea a devenit simţire

Ceea ce urmează să relatez este pură experienţă personală (de mamă)  şi profesională (de psihopedagog):

….

Când am aflat că sunt însărcinată, un întreg Univers se năştea în pântecele meu, iar eu mă năşteam odată cu acest Univers. Am simţit pentru prima dată că divinitatea creatoare este în mine şi că eu sunt divinitatea… Şi atunci am ştiut pe loc, fără să mă îndoiesc o singură clipă, că pruncul pe care îl port în pântecele meu este băiat, şi mult mai mult de atât, fără nicio referire la psihanaliză, că cel ce urma să se nască sunt tot eu…

 Şi atunci am înţeles ce înseamnă pentru mine nemurirea

Sarcina am trăit-o foarte conştient, la nivel senzorial, şi ştiu şi acum cu exactitate ziua în care am simţit prima oară aripioarele de fluturaş care zbura şi zburda la mine în burtică… 16.09.2005 … Şi ca o linie fină prin timp, în 16.09.2006, la un an distanţă, David a spus pentru prima dată „mama”.

În timpul sarcinii, senimentul care mă încerca cel mai frecvent a fost de reîntoarcere la copilărie. Mă transformam într-un copil, şi aşa şi arătam, drăgălaşă şi copilăroasă. Am revenit, inclusiv ca stil vestimentar, la un stil copilăresc. Am început să vorbesc fiinţei din pântecele meu, să îmi vorbesc mie de fapt, atât de natural, încât parcă dintotdeuna am fost în această stare, pe care mi-am dorit-o şi mi-am creat-o. Ascultam mult muzică, iar David al meu a crescut în pântecele meu pe triluri de ocarină, muzică pe care ca bebeluş nenăscut, iar apoi ca nou-născut, adormea şi se liniştea în braţele mele.

Mi-am dorti atunci ca acea stare de simbioză să dureze mult şi să fim doi şi unul singur pentru eternitate, căci acel miracol era al meu şi al lui, Universul D&D.

Pentru naştere m-am pregătit ca pentru o petrecere foarte frumoasă, fizic şi sufleteşte eram pregătită… Travaliul l-am simţit ca pe o luptă în care eram doi învingători, de la început şi până la sfârşit. Şi cum numărul meu magic este 7, 7 ore a ţinut şi trvaliul. Momentul naşterii a fost fantastic şi foarte frumos, a fost un adevărat spectacol al vieţii. Şi apoi i-am auzit glasul, l-am văzut… şi am început să râd şi să plâng şi să fiu atât de fericită! Adică ATÂT DE FERICITĂ!!! M-a durut când l-am văzut în mâna doctorului, plângând şi strigându-mă. Durerea emoţională, sfâşierea pe care am simţit-o amândoi e comparabila cu starea de fericire pe care am simţit-o amândoi… un paradox într-un univers. În momentul în care l-am primit în braţele mele, gol şi lipit de piela mea, David s-a liniştit şi a început să caut sânul matern. Îl ţineam pe mine şi atunci am înţeles că asta e tot ce contează, iar uimirea mea a fost mare şi mă întrebam ”De unde ştie să caute sânul?”

d&d

Ceea ce a urmat imediat, dar exact imediat după ce mi-am ţinut pruncul în braţe, a fost o explozie de snetimente, la care, sincer, nu le cunosc numele şi nu le pot defini la nivel raţional. Iubirea pură şi necondiţionată, sentimentul că fiinţa pe care tocmai am adus-o pe lume este a mea si eu ii aparţin în aceeaşi măsură… Care măsură? Că nu există măsură! Infinitul, fără de început şi fără de sfârşit. Acest sentiment nu l-am mai trăit niciodată. Am simţit şi panică, şi frică, apoi hotărâre şi siguranţă. Toate aceste simţiri se desfăşurau într-un cadru de poveste, pe o ninsoare magică şi un dans al gloriei şi al bucuriei în cinstea  acelui moment. A fost prima ninsoare din acel an!

             O noapte întreagă am fost despărţită de fiul meu. Prima noastră noapte ca entităţi diferite. M-a cuprins un dor sfâşietor, iar până dimineaţă, când l-am primit din nou în braţe, a trecut o eternitate.

Mi-am ţinut pruncul în permanenţă cu mine în salon. Stăteam lângă el, lângă DAVID al meu şi îl priveam. Ceea ce m-a tulburat cel mai tare a fost metamorfoza lui din primele zile, de la o oră la alta pe chipul lui s-au perindat, ca într-o paradă, toţi străbunii lui, atât cei materni cât şi cei paterni, pe o parte dintre ei i-am recunoscut şi am fost mută de uimire.

Aşa a început călătoria noastră.

Am ajuns acasă. Acasă? Din acel moment nimic nu a mai fost la fel, dar absolut nimic. Lumea în care eu am trăit s-a schimbat, nici nu îmi dădeam seama în care sens, ci pur şi simplu s-a schimbat. Nu am mai recunoscut nici propria mea casa, pentru că emoţional a început o readaptare a mea la o nouă lume. De aceea susţin că eu m-am născut de doua ori, pe 23 februarie 1977 şi  pe 08.02.2006.

Nu am putut să îl alăptez pe David. După încercări nereuşite şi dureri fizice îngrozitoare, a trebuit să renunţ. Mi se întâmpla exact ceea ce mi s-a spus în copilărie că am păţit şi eu ca bebeluş. Panică, autodezamăgire şi o porţie sănătoasă de plâns.

Acest fapt, însă, nu a contat în relaţia dintre noi doi, căci dincolo de actul fizic al alăptatului, între noi se formase o legătură dincolo de lumea văzută, şi ştiu sigur că David m-a ales foarte conştient să îi fiu mamă. Şi-a ales mama după chipul şi asemănarea lui.

              În cuplu, acest miracol a adus schimbări majore. Tatăl lui David a venit cu o doză considerabilă de grijă, panică şi frică. Eu, ca mamă, îl cunoşteam atât de bine şi ştiam ce semnifică fiecare scâncet al lui. Centrul Universului devenise David, iar eu eram cea care proteja acest univers, precum zeiţa Gaia, fiind tratată astfel şi investită cu aceste puteri.

Am încălcat toate indicaţiile date de către psihologi în cărţi. Puiul meu adormea legănat, căci mişcările unduitoare ale legănatului, acompaniate de cântecul inventat pentru prinţul meu, îl linişteau şi îl adormeau ca prin farmec. Predictibilitatea mea l-a făcut să fie sigur pe el. Dacă eram nevoită să lipsesc din cameră, atât îi spuneam:  „Vine mama imediat!”, iar el ştia şi mă aştepta cuminte, pentru că mama chiar venea şi lua puiul în braţe. Adaptarea la mediul acesta nou s-a produs repede, erupţia vulcanică de sentimente s-a liniştit, iar ceea ce a rămas a fost iubire şi linişte. Îi vorbeam mereu lui David despre lumea asta frumoasă, despre zâne şi îngeri, mi-am compus un repertoriu de cântecele… iar reacţiile lui au fost uimitoare, nou-născut fiind încerca să îşi focalizeze privire spre direcţia vocii mele, ceea ce e uimitor, căci privirea îi era încă obscură, iar motor nu avea capacitatea să îşi întoarcă căpşorul, dar ochişorii lui mă căutau. Mânuţele lui mă căutau, fiul meu mă căuta şi îmi „spunea” că e bucuros.

d&d 3.jpg2 (Small)

Cand privirea i-a devenit clară, a început să îmi imite expresiile faciale. Momentul nostru intim de schimbat scutece s-a transformat în joacă, iar eu aplecată deasupra lui îi cântam sau îi povesteam. Atunci am făcut tot ce am simţit, iar azi, după atâta timp, îmi dau seama cât de importante au fost toate acestea în dezvoltarea lui David ca personalitate. Ce am făcut eu? Să fiu lângă el, să îl însoţesc şi să îi ofer o stimulare senzorială care să îi solicite toate simţurile şi nevoile. Evoluţia fizică şi cognitivă a fost fantastică, depăşind grilele din teoriile dezvoltării copilului. David a fost un bebeluş activ, dornic de explorare şi în acelaşi timp liniştit. A plâns foarte puţin. La 6 luni a spus primul cuvânt cu sens, „Tata”, iar la 7 luni a spus „Mama”. În cărţile de specialitate găsim şi o explicaţie susţinută de studii, cum că acei bebeluşi care au fost lăsaţi să plângă mult timp îngânând acel „mamamam”, vor spune „mama ” devreme.  

Ca mamă am acţionat pe ceea ce simt şi foarte mult pe ceea ce mi-a plăcut mie în copilărie să fac. Diversificarea alimentară am început-o la 6 săptămâni, iar la 6 luni gama de alimente a fost variată. L-am încurajat să se joace cu mâncarea, să experimentăm cum e să mâncăm cu degetele, să băgăm mânuţa în mâncare, să desenăm cu ea pe masă şi să gustăm ceea ce am desenat şi mai mult de atât, să ne luăm libertatea de a ne murdări.

Joaca cu spumă a devenit o plăcere şi o bucurie, exact la momentul în care David a stat în şezut. Apoi au urmat joaca cu capacele oalelor, acţiuni în care mă imita, în unele îl ajutam, joaca în nisip şi apa, contactul cu cât mai multe texturi . Fiecare act era un succes şi o nouă lecţie de viaţă. Încurajările să facă ceea ce îşi propunea şi susţinerea mea l-au făcu tot mai dornic de explorare. Preferinţa de a face anumite acţiuni cu anumiţi membri ai familie au început să apară timpuriu, interacţiona diferenţiat cu fiecare membru al familiei, ştia exact ce să ofere fiecăruia în parte şi mai ales să ofere bucurie şi dragoste.

Astfel, călătoria spaţio-temporală a lui Davi a început cu experienţe diversificate.

dav 2 (Small)

                        Jucăriile au avut un rol major, însă doar atunci când au prins viaţă în mâinile mele. Creativitatea şi inventivitatea mea au fost la cote maxime în perioada de bebeluşie a lui David. Cea mai epuizantă perioadă pentru mine, din punct de vedere fizic, a fost aceea în care a început să meargă în picioare. Atunci a devenit un adevărat cercetător curios de tot ce îl înconjoară şi pus pe marile descoperiri ale lumii, fără absolut nicio frică. Am depăşit momentul fără genunchiere, cotiere şi cască. În acest moment al vieţii lui David, şi-a făcut simţită prezenţa şi tatăl. Acum David devenea, conform scrierilor de specialitate, un antepreşcolar în toată puterea cuvântului! Eu ii spuneam „cercetaş”, pentru că totul trebuia cercetat, încercat, manipulat, tras – privirea lui de uimire îmbinată cu bucurie a fost unică şi glorioasă. În aceasta perioadă a descoperit sau poate a redescoperit lumea.

Primul an de viata s-a încheiat cu sintagma mea „Adio bebelusie, bine ai venit copilărie!” Jocul si joaca au devenit principalele noastre ocupatii. Eu creşteam odată cu el şi retrăiam efectiv copilăria prin ochişorii lui albaştri şi prin bucuria lui în tot ceea ce făceam împreună. Acum am început să facem cunoştinţă şi să îmblânzim plastilina şi aluatul. La un an şi 3 luni exact, pe 08.05.2007, i-am pus pentru prima dată creionul în mână şi a început să deseneze. Şi a desenat, şi a tot desenat, mai ales pe pereţii camerei lui. Iar când am început să ne împrietenim cu acuarela şi să o îmblânzim, am şi intrat în lumea de poveste. Ştiu cât de importantă e simţirea propriului corp şi a limitelor acestuia, de aceea l-am lăsat să văd cum experimentează el jocul de-a pictura pe propriul corp. Aşteptările nu mi-au fost înşelate, căci Dav adora să picteze cu tot corpul şi chiar să se îmbrace în acuarelă şi spumă de ras.

DSC 4 (Small)

Toata experienţa mea alături de David în primii doi ani a fost începutul unei minunate aventuri prin această viaţă. Este o motivaţie pentru mine de a promova şi încuraja mămicile şi copiii cu care lucrez spre a experimenta senzorial viaţa.

Integrarea senzorială este o arie extrem de importantă în dezvoltarea armonioasă a copilului şi este baza pe care se clădeşte relaţia mamă-copil, pentru a ajuta copilul să evolueze frumos şi în contact cu corpul său.

Deprivarea senzorială atrage după sine tulburări extrem de grave, de la cele de alimentaţie până la dezechilibre emoţionale.

Senzorialitatea şi afectivitatea sunt două concepte care nu se pot dezbina. Punctul important este tocmai sarcina şi modul în care mama se raportează la pruncul pe care îl poartă în pântece. Acolo îşi au rădăcinile toate senzaţiile şi emoţiile.

            Dezechilibrele senzoriale pot afecta în mod grav dezvoltarea armonioasă O mamă care se conectează la fătul său încă din perioada intrauterină va fi pregătită şi pe viitor să îi ofere copilului energia emoţională de care el are nevoie pentru a se dezvolta armonios.

           Pielea mamei în contact cu pielea copilului pune baza unei comunicări dincolo de cuvinte între cei doi. Este adevărat că starea emoţională a mamei vine dintr-o poveste personală anterioară, că dacă mama nu e conectată la ea, îi va fi greu uneori să se conecteze la copilul ei. Însă mama poate beneficia de suport, ghidare şi încurajare.

In decursul experienţei mele profesionale, am înţeles că cel mai important lucru pe care îl pot face pentru un copil este să fiu acolo lângă el şi să îi pun la dispoziţie ceea ce are el nevoie şi mai ales când are nevoie. Prin nevoie, mă refer la o paletă largă de activităţi, jocuri şi experienţe.

Copilul nu poate evolua cognitiv dacă nevoile afective şi senzoriale nu îi sunt satisfăcute. Ceea ce am observat eu de-a lungul timpului este faptul că experienţele senzoriale la care copilul are acces în viaţa de zi cu zi sunt tot mai sărăcăcioase. Motivul principal este însuşi standardul la care copilul trăieşte, jucăriile scumpe pe care le are şi mâncarea  pe care trebuie să o mănânce „frumos”.

„Murdărirea este bună!” – acesta a fost sloganul unei reclame la detergenţi, pe care eu l-am preluat şi îl repet părinţilor ori de câte ori am ocazia. A învăţa ce înseamnă să „fiu curat”, presupune ca întâi „să mă murdăresc”.

Astfel, propun părinţilor lucruri simple, de exemplu să îi lase pe bebeluşi să se joace cu mâncarea în momentul în care încep diversificarea, să simtă, să miroase şi în final el singur va decide momentul când va duce la guriţă mâncărica. Evitarea acestui lucru banal, împreună cu dezechilibre de natură afectivă, poate duce la tulburări de alimentaţie grave, în care mâncatul devine un război interminabil între mamă şi copil.

Concluzia mea nu poate fi decât una, şi anume că ne îndepărtăm de ceea ce este natural şi de ceea ce consideră fiinţa şi trupul nostru că ar fi luxos şi ne îndreptăm spre un lux fals, în care mare parte din nevoile noastre senzoriale şi afective nu ne sunt satisfăcute.

Evoluţia mea profesională a avut câteva etape, unele pline de frustrări. În prima perioadă am fost centrată pe dezvoltarea cognitivă a copilului, mergând mult pe teoria cognitiv-comportamentală. Rezultatele au fost dezastruoase, fiind centrată pe sarcină şi nu pe copil. După formări cu oameni excepţionali, am început să mă centrez pe copil şi nu pe ceea ce face şi încet-încet rezultatele au început să apară. Acesta e firul roşu pe care îl urmez şi acum, mergând mult pe principiul „copilul este liderul”.

Integrarea senzorială face parte în prezent din activităţile zilnice pe care la am cu copiii. Ei sunt lăsaţi liberi, eu sunt lângă ei, punându-le la dispoziţie echipamentele de care au ei nevoie, făcându-le masaj şi procedurile specifice de integrare corporală şi senzorială.  O alta metodă de stimulare este art-terpia, care are un rol major de explorare tactilă şi vizuală, unde copilul poate experimenta, de asemenea, murdărirea. Despre această metodă se pot scrie pagini întregi.

Experienţa mea de  mamă se îmbină perfect cu experienţa mea profesională şi am marea şansă de a continua acest joc minunat în lumea copiilor, oriunde m-aş afla. Ca mamă sunt într-o continuă creştere pe planul spiritual, căci fără David nu m-aş fi văzut niciodată astfel şi nu aş fi simţit cu adevărat sentimentul maternităţii. Ii sunt recunoscatoare că m-a ales pe mine să îi fiu mamă! Iar planul profesional s-a desăvârşit tocmai datorită lui Big D, pentru că de la el am înţeles că nevoile copiilor nu coincid mai niciodată cu nevoile părinţilor. Cel mai mare lucru pe care îl putem face pentru copiii nostri, indiferent la ce metode explicate şi argumentate ştiinţific am recurge în creşterea lor,  este să le oferim şansa să fie ei înşişi. Iar atunci ei vor fi fericiţi!

d&d.jpg2 (Small)

Daciana Nicoleta Ardelean

Discussion

  1. peiaoana  iulie 29, 2014

    O poveste minunata de viata a unei mame minunate, a unui psihopedadog exceptional!

  2. adrian  noiembrie 25, 2014

    Frumos , Daciana ;)