Blog

Suflet de copil

Paradoxal sau nu, datorită sau din cauza evenimentelor si momentelor trăite, deși am doar 12 ani, m-am întrebat mereu – ce este sufletul?

Nu știu dacă am gasit răspunsul corect sau mă voi întreba încă mulți ani de acum încolo, răspunzându-mi diferit, cu fiecare nouă etapă parcursă.

În acest moment cred că sufletul este acea sferă de lumină incandescentă coborâtă din al cincilea cer, însuflețind și udând cu lacrimi divine lutul din care corpul este modelat, lumina pură a universului, care ne individualizează, ne călăuzește, in secundele petrecute in această realitate și care, în ultima clipă a existenței noastre pământene, se reîntoarce acasă.

desen celia (Small)

Mai știu că oamenii de știință au reușit să-l cântărească și mai știu, din proprie experiență că sufletul poate să doară, poate să plângă, la fel de bine cum poate să și râdă, poate fi liniștit sau zbuciumat, poate cădea pe gânduri sau poate călători căutându-și necontenit ceea ce in limba celtică este numit „anam cara” – sufletul prieten, pentru că sufletul se trezește și crește in lumina proprie interioară, dar și a celorlalți, reflectându-se în zeci de culori. Și, deși corpul nostru se naște în întregime într-un singur moment, nașterea sufletului este un proces permanent, continuu, nascându-se cu fiecare nouă experiență.

Mai cred că vârsta biologică a omului nu are legătură cu vârsta sufletului său și că, deși foarte tânăr poți să ai sentimentul de „deja-vu”, să fii încărcat cu experiențe și lucruri cunoscute, imprimate în memoria sufletului tău, să fii copil și pur și simplu să știi.

Bine ar fi, ca odată cu trecerea timpului adultul să nu uite să-și păstreze sufletul de copil, puritatea luminii divine, ninătatea sentimentelor, iubirea.

Celia- Iaşi