Blog

Nemulțumirea, un mod de viață?

Nemulțumirea, un mod de viață?

Experiența unei dimineți de vacanță

Eram în vacanță noi doi și copiii. Mă trezisem cu chef de viață, și imediat ce m-am dat jos din pat, am ieșit pe terasă pentru a privi răsăritul. Razele soarelui erau blânde ca niște mâini materne, briza adia ușor aducând cu ea miresmele florilor și ale mării, albinele abia își începuseră zborul și se pregăteau de o adevărată plimbare în această mare grădină! Mă așezasem într-un scaun comod cu un pahar de apă caldă cu lămâie, dornică să mă relaxez, privind uimită la acest peisaj spectaculos al insulei unde mă aflam. Foarte departe, pe muntele din stânga mea, urca lenevos un autobuz foarte vechi, așa de bătrân încât părea dintr-o altă epocă.

 photo 1-1

Eram conectată cu senzațiile din corp și cu propria respirație, eram deschisă să simt toată natura care mă înconjura. Percepțiile mi se modificau lent, parcă totul devenea încet încet parte din mine. Am așteptat ca soarele să răsară de după deal, i-am privit strălucirea în marea turqoise, am admirat lumina zilei care își făcea loc în acest peisaj paradisiac.

Trecuseră vreo 2 ore de când eram pe terasă și îmi trecu prin cap să văd cine s-a mai trezit între timp. Se apropia ora micului dejun și, cum era prima dimineață pe insulă, abia așteptam să pun pe masă mâncarea proaspătă ce-o cumpărasem de la boutique-ul din colț. Imediat ce am intrat în casă, am descoperit cum copiii deja erau instalați cu device-urile electronice în mână, absorbiți aproape în totalitate de lumea virtuală. Am spus: bună dimineața și am zâmbit! Liniște… Am trecut probabil neobservată din moment ce nu am primit niciun răspuns. Revenind în camera de luat masa, copiii sunt în aceeași postură. Din când în când unul dintre ei se mai uită în ecranul celui apropiat și schimbă câteva impresii.

Într-un târziu ne facem remarcați și imediat le comunicăm copiilor că vrem să punem masa și am dori să facem toate pregătirile împreună. Ne gândim că această activitate ar crea o punte de comunicare între noi iar copiii s-ar simți implicați și nu inutili. Doar că…propunerea noastră nu e tocmai binevenită. De fapt, chiar enervează! E percepută ca deplasată și ni se cere să ne vedem de treabă.

Rolurile încep să își facă apariția.

photo 3

Ce vreau să spun cu asta?

Vă invit să observați cum fiecare dintre voi jucați pe rând variate roluri și cum aceste aspecte sunt de cele mai multe ori inconștiente.

Cu copiii voștri sunteți într-un fel, cu părinții voștrii în alt fel, la job sunteți altcineva, iar cu prietenii de asemenea. Suntem un fel maeștrii păpușari care scoatem pe nesimțite (uneori) masca potrivită momentului, contextului în care ne aflăm. Devenim dintr-o dată un personaj care are o anumită atitudine și identitate, un gen de comportament potrivit evenimentului în care suntem implicați. Binențeles, în spatele acestor măști stă de fiecare dată…Creatorul lor. Exact acea parte din noi care la acest moment este capabil să observe detașat acest fenomen. Cel care e capabil să le dea viață, să le spună stop sau să le amplifice.

Conexiunile sunt mult mai profunde, însă vreau să rămân acum la firul epic. Așadar, unul dintre copii *îmbracă* pe loc haina Nemulțumitului și începe să se comporte ca atare. Plângeri, mai noi sau mai vechi își fac apariția. Expresii de genul…*așa faci mereu* sau *niciodată nu ne lași să ne jucăm* devin parte firească a conversației. Apropo, astfel de expresii sunt considerate de comunicarea non-violentă ca fiind unele dintre frazele cu potențial mare de a declanșa un conflict. Poți simți imediat cum adrenalina o ia la goană după asemenea plângeri.

Rămânem atenți și în ascultare, deschiși să auzim cu adevărat ce are de spus, păstrându-ne atitudinea fermă. Un astfel de răspuns este deseori luat în seamă de către copii și este unul non-invaziv. Îi comunică faptul că ești acolo să asculți ce are de spus. De multe ori nu este nevoie de mai mult.

Recunosc imediat mecanismele acestui rol, ale acestui comportament. Este unul dintre rolurile mele preferate pe care l-am jucat atât de mult. Imediat conștientizez cum intr-un anume moment din viața mea, foarte demult, eu l-am creat deoarece aveam nevoie de ceva și nu știam cum să cer. Una dintre reacțiile imediate în urma plângerilor unui copil este de a le satisface imediat. Da, Atenție și Prezență! Nu știam să exprim ce vreau. Așa că … data următoare am repetat și am văzut că funcționează. Și tot așa. Până când nemulțumirea a ajuns să fie un mod de a trăi, o monedă de schimb pentru a obține ceva-ul momentului. A fost un fel al meu de a mă proteja și de a atrage ce îmi doream. Atenția! Afecțiunea. Dar și obiecte sau relații.

Toată această conștientizare a fost un flash atât de clar. Un moment de strălucire în care totul despre cum creem și cum funcționează acest personaj mi s-a revelat. Imediat in cameră s-a lăsat liniște și deodată cu mine au înțeles și ei. Au înțeles că a petrece timpul împreună nu înseamnă a fi în aceeași cameră, fiecare fiind prizioner în lumea lui virtuală.

photo 2

Într-un fel uimitor, rămânând acolo prezenți pentru orice, ne-am deschis inima să primim exact ce aveam nevoie. Copiii s-au liniștit, lucrurile s-au clarificat, am continuat să punem masa și să conversăm frumos. Sfârșitul vacanței ne-a găsit cu mai mult timp petrecut împreună și mai puțină energie acordată electronicelor.

  photo

Creionăm de mici tipare de comportament în care singuri ne închidem, urmând apoi să le trăim și retrăim uneori pentru timpuri îndelungate. Mai mult, avem și modele de urmat în preajma noastră.

Până la un moment dat. Există un moment când realizezi că a merge la job, a-ti cumpăra o casă, a-ți întemeia familia și a avea un grup de prieteni, a merge în vacanțe și a face cumpărăturile în același loc…nu aduce neapărat și întregirea. De asemenea, există atitudini, stări (interesant cum acest cuvânt exprimă foarte clar durabilitatea sentimentului), comportamente care, la fel, sunt prea vechi pentru a ne aduce ceva nou. Începem să ne întrebăm dacă dincolo de rutină de tiparele pe care ne-am săturat să le tot repetăm mai e oare și altceva? După un timp, ne dăm seama că aceste modele sunt cumva și modele părinților, și într-un fel mai adânc și ale bunicilor, schimbate ușor de context.

Ce Alegem?

Mă întreb deseori dacă a cultiva starea de prezență și deschidere către ceea ce vine este calea care ne va scoate de pe drumurile bătătorite? Să fie oare atât de simplu? De câțiva ani buni asta trăiesc, asta experimentez și asta împărtășesc. Este prea vie în mine pentru a n-o lua în seamă.

Articol scris de: Laura Ungureanu

Discussion

  1. Florentina Raluca  octombrie 12, 2014

    Iti multumesc, Laura, pentru ceea ce ai scris, pentru modul in care ai facut-o, pentru felul in care m-am (re)gasit in spusele tale, Acum.
    Te imbratisez cu iubire!